Va spun sincer ca ieri dimineata cand m-am uitat pe geam si am vazut cum ploua si cand am mai vazut ca niste surate tare guralive s-au decis sa-mi supravegheze geamul de la baie, am simtit ca o sa fie o zi minunata!
Sa va explic. Dau un pic timpul inapoi la perioada introspectiei adolescentine cand descoperisem terasa blocului unde locuiam ca fiind locatia perfecta pentru meditatiile mele: nici tipenie de om, nici un alt bloc prin imprejurimi care sa-mi blocheze privirile catre un orizont marginit doar de catre cladirea Intercontinental mult catre nord si cateva parcuri prin jur si … ciori. Multe. Vaslind cerul metodic si dupa un program bine stabilit dimineata si seara catre porturi numai de ele stiute. Si ulterior stiute si de mine pentru ca am aflat ca se duceau seara catre parcul Cismigiu unde se cocotau cirochini prin copaci si se distrau tragand la tinta in bietii plimbareti romantici. Evident, am descoperit repede ca ciorile sunt foarte inteligente si cu un simt al umorului dezvoltat, asa ca au devenit pasarile mele preferate, imediat dupa vulturi.
Joaca mea favorita cu ele era sa le astept seara sa vina si sa ma asez pe spate sa le privesc. Uneori zburau atat de jos, incat aproape ar fi putut sa ma atinga cu aripile lor negre si puternice. Nu as putea sa descriu altfel sentimentul coplesitor pe care il aveam, cand totul in jur era pace si bine iar deasupra mea pluteau cateva sute bune de ciori, decat simplu: fericire.
Am descoperit multe despre viata si oameni pe terasa aceea unde nu era nici tipenie de om, nici un alt bloc prin imprejurimi care sa-mi blocheze privirile catre un orizont marginit doar de catre cladirea Intercontinental mult catre nord si cateva parcuri prin jur si … ciori.
.png)
